DESCRIEREA
PEŞTERII
La intrarea în peşteră există o instalaţie de captare
a cursului subteran, destul de elaborată, care printre altele este echipată şi
cu un baraj şi un stăvilar, construite în interiorul peşterii.
De asemenea exista o poartă metalică, care este în permanenţă închisă cu
lacăt. De aceea vizitele în peşteră sunt dificil sau imposibil
de organizat, sistemul de închidere fiind aproape impenetrabil.
Parcursul subteran, de-a
lungul râului subteran care vuieşte impresionant în zona intrării,
devine foarte repede impracticabil (dupa 40 m), fiind blocat de doua sifoane.
Din fericire, există un pasaj fosil destul de labirintic şi îngust,
situat imediat în dreapta intrării, care scurt
circuitează zona inundată. Acest pasaj este denumit Galeria de
Incendiu şi reîntâlneşte râul subteran dupa 150 m. Urmând cursul
subteran în amonte, parcurgem o galerie frumoasă, spaţioasă,
curată, fără obstacole majore. Această galerie, care
conferă accesul spre inima peşterii are o morfologie specifică generată de
formele de coroziune şi eroziune: septe, linguriţe, marmite de
podea şi chiar de perete. Dupa încă 100 m în amonte apare un important
afluent de dreapta. Acest afluent peate fi urmat, pe o diaclază îngustă, pe vreo câteva zeci
de metrii, până la Sifonul 3.
Revenind la galeria principală, se continua
parcurgerea acesteia în amonte pentru înca 250-300 m până la Sifonul
4, care obturează întreaga secţiune a galeriei. Parcursul se continuă spre
dreapta şi în sus, pe o galerie fosilă şi îngustă care
după 100 m ajunge în zona Săliţei de Popas. Situată la
4 m deasupra galeriei pe care am venit, Săliţa de Popas nu este
neapărat uşor de găsit, dar odată ajunşi în ea suntem în
punctul cheie al peşterii, gata să parcurgem
faimosul circuit subteran al peşterii Rătei. Este de preferat să urmăm
circuitul în sens orar prin Confluenţa Seacă, Galeria Dreaptă,
Galeria Nouă, Marele Labirint, Galeria cu Argile şi apoi străbătând
Galeria cu Meandre spre aval, înapoi
la Săliţa de Popas.
Pornind din Săliţa de Popas
spre SE, foarte curând, după vreo 40 m ajungem la Confluenţa Seacă. În
acest punct se desfac două galerii importante: drept înainte Galeria
cu Gururi, iar la dreapta Galeria Dreaptă. Galeria cu Gururi este o
galerie spaţioasă, având doi pileri de-a lungul ei. Este destul
de concreţionată, pe o anumită porţiune a ei, fiind una
din puţinele galerii concreţionate ale peşterii, având formaţiuni
de tot felul, printre care şi gururi, unele seci dar şi cu apă. Galeria cu Gururi se termină în fund de sac,
terminusul fiind situat undeva deasupra intrării în peşteră,
desigur necomunicând în nici un fel cu exteriorul.
Revenind la Confluenţa Seacă, se urmează de
data aceasta galeria ce se dezvoltă spre vest, care este denumită Galeria
Dreaptă. Această galerie conferă un acces deosebit de facil,
neavând nici un fel de obstacol, spre Galeria cu Cascade, care după cum îi
spune şi numele, este o galerie activă, deosebit de spectaculoasă,
datorită cascadelor şi al debitului impresionant. În aval, Galeria cu Cascade se
termină într-un sifon îngust dar accesibil pentru scafandrul autonom.
(Toate sifoanele peşterii au fost plonjate în 1983 de către Şerban
Sârbu, din nefericire dovedindu-se prea strâmte pentru a putea fi penetrate, pe mai mult de câţiva
metrii). În amonte Galeria cu Cascade se termină în Sifonul 5.
La 60 m înainte de Sifonul 5 apare o zonă umedă, cu abundente picurări
din tavan. Suntem în zona unei formaţiuni stalagmitice cu o structură complexă,
având mai degrabă caracterul unui dom, decât a unei scurgeri parietale,
numită Meduza. Pe partea ei accesibilă, Meduza se suie pe vreo 10
m, până în tavanul galeriei, unde apare, destul de îngustă şi
greu de identificat, intrarea în Galeria Nouă.
Prima parte a Galeriei Noi
este interesantă dar şi foarte solicitantă din punc de vedere
fizic, fiind destul de greu de parcurs, datorită faptului că este
foarte îngustă şi puternic ascendentă, dezvoltată în întregime în
conglomerate de Bucegi. Acest pasaj incomod, care se parcurge pe brângi,
cu sudoarea şiroind şi intrându-ţi în ochi se termină în
zona numită Portiţa, când coatele şi genunchii sunt deja învineţite,
dar şi condiţiile de înaintare se îmbunătăţesc simţitor.
La Portiţă se observă contactul geologic dintre conglomerate şi calcare iar galeria devine largă,
primitoare, fără obstacole majore, în afară de o Diaclază,
care totuşi nu pune probleme deosebite. Pe alocuri pereţii Galeriei
Noi sunt căptuşiţi cu gips care apare maclat "creastă de
cocoş".
Galeria Nouă se parcurge încă vreo 3-400
m de la Diaclază, până când debuşează în tavanul unei
săli destul de mari şi impresionante, puternic descendentă,
care în partea ei inferioară interceptează un curs activ. Suntem în
Sala cu Prăbuşiri, de unde coborând cam două treimi din diferenţa de nivel dintre
partea superioară a sălii şi cursul activ aflat la baza sălii,
undeva în peretele stâng al acesteia, sub nişte prăbuşiri,
se afle intrarea care conferă accesul spre Sala Titanilor. Această intrare
este foarte îngustă, practic o "gaură de şoarece", şi
a fost descoperită prin dezobstrucţie.
Sala Titanilor, este cea mai mare sală a
peşterii, având un aspect haotic cu numeroase blocuri gigantice prăbuşite
din tavan. Cursul activ din Sala cu Prăbuşiri se regăseşte şi în
această sală şi este accesibil pe întregul parcurs în amonte,
până la capătul sălii. Suntem aici la +64 m de la intrare,
de altfel şi cea mai mare denivelare a peşterii. În Sala Titanilor
se găsesc destule oase fosile, unele chiar de Ursus Spelaeus, care ne
fac să bănuim o fostă intrare, situată cumva în
accest capăt de peşteră, accesul animalelor prin intrarea
actuală fiind greu de presupus.
Revenind în Galeria Nouă, la cca.
100 m de la Sala cu Prăbuşiri, se deschide spre nord intrarea în
Marele Labirint. Acest loc este uşor de identificat datorită numeroaselor
septe de coroziune care atârnă de tavan. Labirintul este puternic descendent şi
căptuşit cu argilă foarte alunecoasă, ceea ce în mod
evident face parcursul în jos, mult mai uşor decât la urcare şi în
cele din urmă explică de
ce această direcţie de a percurge circuitul este de cele mai multe
ori aleasă. Galeria capătă pe parcurs aspect de topogan, dar în
general urmănd linia de cea mai mare pantă, dupa 25 m diferenţă de
nivel, de la intrarea în Labirint se ajunge la o "gaură de şoarece" numită Răzuitoarea
care permite accesul în Galeria cu Argilă. Aceasta are aspect de diaclază înclinată la
60o şidestul
de îngustă fiind de asemenea căptuşită cu argilă şi
se urmează spre est, pe vreo 200 m, până la prima intersecţie
de galerii, unde spre NW se deschide intrarea în Galeria Marianne, iar spre
dreapta, cumva spre est, se contină accesul spre Galeria cu Meandre.
Galeria Marianne este o galerie cu o
personalitate distinctă, având tavan plan orizontal şi aspect general
de laminor, cu înălţimi modeste, rareori permiţând ridicarea în
picioare. Pe parcursul galeriei se întâlnesc rare bazine cu calcită flotantă,
dar mai ales culcuşuri şi oseminte de Ursus Spelaeus, dar şi
fragmente de oase aparţinând şi altor mamifere. La capătul acestei galerii, după o
zonă haotică constituită din Sala Nisipurilor şi Sala
Joncţiunii, trecând prin încă o "gaură de şoarece" se
ajunge în Sala Mare a peşterii Rătei. Numele sălii a fost
dat de primii exploratori ai peşterii, în 1971, aceştia ajungând aici dinspre Sala cu Prăbuşiri.
În Sala Mare, cursul subteran care o parcurge, la perioade de ape mari, formează o
difluenţă, braţul cu deditul mai mare curgând spre nord, iar
celălalt cu un dedit mai modest spre est. La etiaj, difluenţa nu
mai funcţionează, toată apa curgând pe braţul principal,
spre nord.
Răzuitoarea poate fi atinsă şi din Sala Joncţiunii dar
parcurgănd un târâş într-adevăr sever.
Revenind la intersecţia Galeriei
Marianne cu Galeria cu Argilă se urmează parcursul firesc, spre
est, până ce, după scurt timp galeria pe care venim debuşează în
Galeria cu Meandre, în locul numit Poliţa. Galeria cu Meandre, în care
tocmai am intrat, este activă pe această porţiune, debitul
cursului subteran nefiind însă prea mare. Trebuie menţionat că Galeria
cu Meandre este galeria cu cea
mai mare personalitate, şi evident cea mai spectaculoasă din întreaga
peşteră. Aspectul
deosebit este conferit de prezenţa meandrelor, care în baza galeriei
sunt active, dar şi a meandrelor fosile, care sunt conservate pe verticală şi
al căror traseu, de cele mai multe ori, a fost complect diferit de cel
actual.
Cursul activ de pe Galeria cu Meandre
se pierde într-un puţ care funcţionează ca ponor, numit Puţul
cu Cascadă, dar este evident că pierderile au avut un caracter
remontant din moment ce în aval pe galerie se află un astfel de sorb
fosil, numit Puţul Sec, care prezintă şi treaptă antitetică. Între
Puţul cu Cascadă şi Săliţa de Popas, în care se
ajunge foarte curând, încheind astfel circuitul, Galeria cu Meandre este
fosilă.
Pentru
a viziona harta detaliata a pesterii click aici.