Munţii Carpaţi - Albul total - Alpinet.org

Fenomene montane

Constantin Dinu MITITEANU (Cluj - Napoca)

"Adevăratul drumeţ iubeşte natura în orice anotimp, sub toate înfăţişările ei". (Bucura Dumbravă)

     Acest termen nu a fost utilizat până acum în literatura noastră de munte. Eu cel puţin nu l-am întâlnit. Vă veţi da însă imediat seama ca v-aţi întâlnit uneori, iarna, pe munte, cu acest fenomen, pe care francezii îl numesc blanc total, tradus se pare din literatura anglo-saxonă unde este consacrat de mult timp termenul de white-out. Dicţionarele Chambers (ediţie 1992) îl definesc astfel: "Fenomen ce apare în regiuni înzăpezite, pe timp de ceaţă sau cer acoperit, condiţii în care pământul şi cerul fuzionează într-un tot albicios (in a single whiteness)". Traducerea cuvânt cu cuvânt a lui white-out prin alb total, sau alb complet, nu sugereaza prea bine fenomenul. Termenul englez pare mai adecvat (şi francezii îl folosesc deseori netradus), căci out are sensul de complet, total dar şi sensul de afară.

     Pentru a apare, white-out-ul necesită existenţa, simultană, a două elemente: sol complet acoperit de zăpadă, a cărui întreagă întindere vizibilă să aibă suprafaţa uniformă (nevălurită şi neîntreruptă de vegetaţie, pietre, stânci, stâlpi de marcaj, urme de paşi sau schiuri etc.); cer de culoare uniformă şi perfect identică zăpezii.

     Aceste condiţii se întrunesc mai ales dacă este ceaţă. Atunci, "cerul" (ceaţa) are culoarea "solului" (zăpezii), încât nu putem identifica linia de demarcaţie, iar suprafaţa de zăpadă pe care am putea-o distinge este redusă la câţiva metri sau zeci de metri, astfel că sunt mari şanse să fie perfect uniformă, fără vreun detaliu vizibil. Asemenea situaţii putem întâlni frecvent în Carpaţi, pe timp de iarnă, mai ales în golul alpin.

     Dacă nu este ceaţă, white-out-ul poate apărea numai dacă cerul este acoperit cu un strat de nori perfect uniform şi de culoarea zăpezii, când suntem pe o întindere netedă, de mari dimensiuni, lipsită de vegetaţie arborescentă şi alte repere (stânci etc.), cu zăpadă virgină şi nevălurită. Asemenea condiţii întâlnim de regulă numai în Arctica sau Antarctica. "Mulţi aviatori şi exploratori şi-au pierdut viaţa în regiunile polare din cauza acestui fenomen" afirmă şi exemplifică C. C. Troebst în cartea sa "L'art de survivre" (Arta de a supravieţui).

     În condiţii de white-out nu mai există repere, nici măcar "cer" şi "pământ". "Actorii" de pe această scenă vor avea nu numai probleme de orientare (busola e obligatorie pentru păstrarea direcţiei generale) ci şi de confort psihic şi de menţinere a echilibrului. Omul se simte "suspendat" într-un cer înnorat sau "scufundat" într-o mare lăptoasă. Nu există orizont. Se pierde simţul de "deasupra" şi de "dedesubt", de "vertical" şi "orizontal".

     În white-out nu se mai pot evalua distanţele. Un mic detaliu din teren, ce pare mare şi departe, la zeci sau sute de metri, se dovedeşte a fi la câţiva paşi de noi şi mult mai mic. La baza aviatică americană Thule, din Groenlanda, s-a efectuat o experienţă în condiţii de white-out: cutii de bere, vopsite în negru, plasate pe zăpadă la câţiva paşi în faţa unor aviatori, au fost considerate de aceştia ca... butoaie de benzină, situate departe. Invers, un bloc de gheaţă ce pare mic şi situat aproape se poate dovedi enorm, dar situat în depărtare. Este o relatare a francezului Jean-Louis Etienne, din cartea sa "Pe jos spre pol" (de fapt pe schiuri, trăgând 65 de zile o sanie după el, în 1986), în care subliniază frecvent "imposibilitatea aprecierii distanţelor între două puncte" şi "erorile de apreciere a volumului blocurilor de gheaţă".

     Nu se poate aprecia înclinaţia pantei pentru următorii metri: plat, urcare sau coborâre. Pentru schiori, în zone cunoscute, este amuzant, dar şi penibil a schia în ceaţă. În zonele necunoscute există însă reale pericole de a rupe o cornişă, a se înfige sau a se izbi de un obstacol, de a scăpa într-un abrupt sau de a cădea într-o crevasă. Un inginer electronist de la releul TV de pe Vârful Cucurbăta Mare (Munţii Bihor) a declanşat o avalanşa (care i-a fost fatală), rupând cu schiurile o cornişă, din cauză de alb total. Sunt citate cazuri de oameni care, în Alaska sau Groenlanda, şi-au pierdut viaţa apreciind greşit dimensiunile unei discontinuităţi a terenului: crezând că se lasă uşurel câţiva metri sau fac o mică săritură, au căzut sute de metri...

     Omul nu poate trăi fără un flux continuu de informaţii din exterior. Ochii ne dau 80 % din acestea, dar în condiţii de white-out ele nu există: suntem practic orbi. Apar disconfort psihic, ameţeli, halucinaţii şi alte tulburări fiziologice vizuale şi de orientare. Un aviator aterizat forţat în Arctica, în white-out, spunea că se simţea ca un scafandru cu timpanele sparte, având greutăţi în a-şi menţine echilibrul dacă nu privea epava avionului. Simptoamele anterior amintite apar mai ales la cel din fruntea coloanei, care are uneori impresia că în faţa lui se ridică instantaneu un zid alb sau că se casca un gol. O spun din proprie experienţă şi mulţi cititori mă pot confirma. Îmi amintesc de o tură de iarnă pe creasta Munţilor Rodnei, unde toţi cei patru alpinişti clujeni am avut simptoamele descrise mai sus, produse de înotul îndelungat în white-out ("zeama de lapte" cum numea regretatul Mii Szalma acel mediu). De repetate ori, pante de urcare sau coborâre, ce păreau lungi, se dovedeau a fi doar de 10-15 m. Frecvent, cel din frunte se oprea brusc, cu senzaţia că în faţă are un perete de zăpadă sau marginea unui abrupt. Acel white îl scotea out din capacităţile normale: după un timp ceda locul, nu din cauza oboselii fizice, ci a celei psihice. Era atât de reconfortant să-ţi "odihneşti" ochii privind la bocancii celui din faţă! Era o bucurie apariţia unui smoc de iarbă, a unei stânci, a unei zone cu zăpadă vălurită.

     Solitarul e mereu în frunte, forţat să privească practic zadarnic în gol, în albul uniform. De aceea, stresul produs este mult accentuat. Dereglările fiziologice amplifică stresul psihic şi viceversa, putând atrage victima într-un adevărat cerc vicios...

     Nu trebuie să confundăm albul total cu "orbirea de zăpadă", care se produce în anumite condiţii şi pe ceaţă, la cei neavizaţi, neprotejaţi de ochelari anti UV. Aici, orbirea temporară e reală, ţinând de ochii noştri, nu de peisaj!

     De asemenea, albul total nu trebuie confundat cu fenomenul de ice-blink ("cerul gheţurilor") din zonele polare - oglindirea banchizei pe nori - despre care scrie şi Emil Racoviţă (în cartea "Spre Sud"). Ice-blink-ul se produce prin reflexie totală pe straturile de aer (Un mecanism asemănător produce mirajele - fata morgana - din deşert). J. L. Etienne afirmă în cartea anterior citată: "Privind în sus nu mai găsesc cerul! În locul lui acelaşi haos - pe dos - care domneşte la sol".

     Albul total ce durează zile întregi poate fi perceput ca un "infern alb". După a sa traversare a Antarcticii, în 1958, exploratorul Sir Vivian Fuchs declara: "Cel care vrea să ştie ce este neantul, nu are decât să fie prins într-un white-out".

     În munţii noştri, albul total este mai rar şi de obicei de scurtă durată, din cauza condiţiilor geoclimatice diferite de marile întinderi albe din zonele polare. Montaniarzii adevăraţi ştiu că în Carpaţi există iarna pericole mai serioase (pantele îngheţate foarte înclinate, cornişele, avalanşele, frigul...) dar cunosc şi cum să le evite sau să le facă faţă. Un viscol pe munte este focul care căleşte oţelul. Un mic white-out este doar sarea din bucate.

     Muntele este o fiinţă fascinantă (în franceză e de gen feminin) pe care o iubim indiferent ce haine are sau îmbracă atunci când o vizităm. Iubim această frumuseţe şi pe furtună, căci ştim că apoi, când îşi aruncă la picioare mătăsurile de nori şi de ceaţă, ni se dezvăluie în toată splendoarea trupului ei.

     NOTĂ M-am întâlnit cu acest white-out, nu ştiam cum se numeşte, şi ne-a înfrânt.

     Noiembrie 1992; urcam şapte persoane, de la exploatarea minieră Guşet, pe apa Guşeţelului, spre Tarniţa Prelucii (Munţii Rodnei, versantul sudic). Ningea mult, cu fulgi mari, noi înotam prin stratul masiv depus în toată noaptea din urmă, era ceaţă lăptoasă. Ieşisem în golul alpin; rar de tot mai apărea câte o dâră de lumină, preţ de câteva secunde.

     Fiind singurul care ştia drumul, mergeam în faţă; deja trecuseră vreo patru ore de la plecare. Mă chinuia mult lipsa îndelungată de cenuşiu, verde sau altă culoare. Totul era alb; dar mă "prinsesem" repede că nu trebuie să mă las înşelat de urcuşurile care îmi apăreau în faţă şi de fapt călcam în gol, de coborâşurile care se deschideau la picioare şi în care de fapt mă loveam cu mijlocul! Mă uitam doar la genunchi, erau suficient de verzi (toţi aveam salopetele de peşteră pe noi), puneam pas după pas şi urcam. La 20-30 minute mai apărea o dâră de lumină, suficient ca să pot ţine direcţia bună. Dar după patru ore de mers prin zăpada mare, de mult timp până la brâu, eram leoarcă de sudoare; nu mai aveam mult până la ţintă, aşa că - epuizat - am cedat cu bucurie conducerea grupului.

     Ceilalţi şase nu au mai condus plutonul - în total - decât vreo 30 de minute! Sufla şi vântul, tot mai tare. Li se părea imposibil, fiind în frunte, să lupte cu white-out-ul...

     Ne-am întors. Nu cred că am făcut rău. De fapt eram pregătiţi pentru o explorare în întuneric subteran (haine, sac de peşteră) şi, ciudat, nu?, ne-a oprit albul. (Ică Giurgiu)

Autor: Constantin Dinu MITITEANU
Înscris de: Cătălin Olteanu
Vizualizări: 5063, Ultima actualizare: Marţi, 15 Iul 2003

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii